Ce am învățat din interviurile campaniei „De la NORMĂ la PRACTICĂ” — și de ce concluzia nu e cea pe care o așteptam

Timp de câteva luni, în campania APMGS De la NORMĂ la PRACTICĂ, am dat cuvântul unor specialiști din zone diferite ale monitorizării geotehnice și structurale: un operator de monitorizare, un proiectant geotehnician, o fondatoare de startup deep-tech și un responsabil cu urmărirea comportării în timp din sectorul public.

Oameni care, profesional, stau în puncte diferite ale aceluiași lanț.

Le-am pus, în esență, aceleași întrebări. Și am pornit cu o ipoteză comodă: vom auzi că lipsește norma sau că lipsește tehnologia.

Niciuna nu a fost răspunsul.

Diagnosticul comun — și de ce nu e suficient

Toți au descris, cu alte cuvinte, același lucru: monitorizarea este tratată ca o formalitate. O linie în deviz. O bifă la recepție. Ceva ce se face „pentru că așa scrie”, nu pentru că cineva chiar așteaptă un rezultat.

Dacă te oprești aici, însă, ratezi partea importantă. Pentru că „formalitate” nu este o cauză. Este un simptom.

Ce se vede când așezi răspunsurile unul lângă altul

Adevărata descoperire a venit din suprapunere.

Proiectantul geotehnician spune că dezvoltatorii nu își cunosc obligațiile și că, de cele mai multe ori, el este cel care cere expertiza vecinătăților, nu invers.

Operatorul de monitorizare spune că primește caiete de sarcini cu cerințe nerealiste — precizii, toleranțe și frecvențe rupte de realitatea terenului — și fără praguri clare de alertă.

Responsabilul din sectorul public spune că nu există buget, nu există documentații, iar execuția și exploatarea sunt tratate ca două lumi separate, de actori diferiți.

Fondatoarea de startup spune că, atât timp cât nu există o problemă vizibilă, clientul amână, fiindcă vede monitorizarea drept cost, nu investiție.

Patru poziții. Patru oameni care nu s-au consultat între ei. Și fiecare arată, instinctiv, către veriga următoare. Nimeni nu spune „eu am scăpat ceva”. Fiecare spune „celălalt nu a făcut”.

Acela este diagnosticul real.

Monitorizarea nu are stăpân

Monitorizarea unei construcții nu eșuează la senzori. Tehnologia există, este matură și accesibilă. Nu eșuează nici la normă — P130/2025 a clarificat cadrul pentru toate construcțiile, de la blocuri de locuit la spitale, poduri și tuneluri.

Eșuează într-un loc pe care nu îl trecem în niciun caiet de sarcini: responsabilitatea asupra întregului ciclu al datelor.

Cine se asigură că datele din șantier ajung la proiectant într-o formă pe care o poate citi? Cine decide ce se întâmplă când un prag este depășit? Cine leagă faza de execuție de zecile de ani de exploatare care urmează? Cine transformă un grafic într-o decizie?

În cele mai multe proiecte din România, răspunsul la toate aceste întrebări este: nimeni anume.

Monitorizarea este un proces orfan. Toată lumea o atinge, nimeni nu o deține.

Datele orfane

Aici ajungem la partea cea mai incomodă.

Unul dintre invitați ne-a spus ceva ce ar trebui să ne dea de gândit: datele ajung, de obicei, într-o formă tabelară greu de interpretat; graficele se fac doar la cerere; iar frecvența citirilor este redusă de client după primele etape ale execuției.

Cu alte cuvinte, monitorizarea se întâmplă. Datele se produc. Și apoi mor într-un sertar.

Spunem des că, fără date, o decizie este doar o ipoteză. Interviurile acestea ne-au arătat o variantă și mai gravă a aceleiași probleme: poți avea datele, iar decizia să rămână, totuși, o ipoteză, pentru că nimeni nu le citește.

O construcție monitorizată, ale cărei date nu ajung la nimeni, nu este, din punct de vedere al siguranței, cu nimic peste una nemonitorizată. Doar costă mai mult.

Ce facem cu asta

Concluzia nu este că monitorizăm prea puțin. Pe hârtie, monitorizăm tot mai mult.

Concluzia este că trebuie să dăm monitorizării un stăpân. Asta înseamnă trei lucruri concrete:

Întâi — monitorizarea gândită din proiectare, nu adăugată la final. Operatorul la masă din prima zi, nu chemat după ce s-a turnat betonul.

Al doilea — caiete de sarcini care cer un rezultat, nu o activitate. Nu „se va monitoriza”, ci „cine citește datele, în ce format, la ce interval și ce decizie declanșează un prag depășit”.

Al treilea — o punte reală între execuție și exploatare. Datele dintr-un șantier nu ar trebui să se piardă la recepție. Acolo, de fapt, abia începe viața construcției.

Distanța pe care nu o căutam

Am pornit campania De la NORMĂ la PRACTICĂ căutând distanța dintre ce scrie în normă și ce se întâmplă pe teren.

Am găsit altceva. Distanța cea mai mare nu este între normă și șantier. Este între datele pe care le producem și deciziile pe care ar trebui să le ia cineva pe baza lor.

Atât timp cât monitorizarea rămâne treaba tuturor și responsabilitatea nimănui, vom continua să instalăm senzori care vorbesc într-o cameră în care nu ascultă nimeni.

În proiectele la care lucrați, cine este, concret, persoana care citește datele de monitorizare și ia o decizie pe baza lor? Dacă răspunsul nu vine ușor, exact despre asta vorbim.

🔗 Toate interviurile din seria De la NORMĂ la PRACTICĂ: https://www.apmgs.ro/normativ-p130-2026