Interviu cu Mariana Garștea, președinta Asociației Profesionale de Monitorizare Geotehnică și Structurală (APMGS) și director general Sixense Solutions

Monitorizarea structurală și geotehnică nu mai poate fi tratată ca un element opțional, ci reprezintă o condiție esențială pentru siguranța și durabilitatea infrastructurii. În lipsa unor date reale din teren, exploatarea activelor publice și private se bazează pe ipoteze, nu pe informații verificabile.

Deși România dispune, în prezent, de un cadru legislativ solid în domeniu, provocarea majoră rămâne aplicarea consecventă a acestuia. În practică, monitorizarea corectă este încă excepția, nu regula, iar decalajul dintre normă și implementare persistă, pe fondul unei presiuni de control în scădere. În mod paradoxal, sectorul public înregistrează rezultate mai slabe decât cel privat, unde decizia este mai direct legată de operarea activelor și de responsabilitatea investiției.

În acest context, Mariana Garștea, președinta APMGS și director general Sixense Solutions, analizează principalele vulnerabilități ale pieței și explică de ce monitorizarea trebuie integrată ca infrastructură operațională, nu ca simplu serviciu asociat proiectelor.

Cum evaluați, în prezent, nivelul de integrare a monitorizării structurale în proiectele din România?
Mariana Garștea: Cadrul legal pentru urmărirea comportării în timp este, astăzi, robust. Avem Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcții, HG nr. 766/1997, cu regulamentele sale de aplicare, Normativul P130/2025 privind urmărirea comportării în timp a construcțiilor, Normativul NP 074/2022 pentru documentațiile geotehnice, precum și alte prevederi specifice.

Problema nu este, în prezent, una legislativă, ci de implementare. Formulat direct, monitorizarea corectă este astăzi excepția, nu regula, pe toate segmentele de piață.

Pe infrastructura majoră – metrouri, tuneluri urbane și poduri –, dar și în cazul clădirilor rezidențiale, activelor industriale, podurilor de mică și medie deschidere sau construcțiilor existente, monitorizarea lipsește ori este tratată formal, în ciuda obligațiilor legale clare.

Progresele normative din ultimii ani, în special Normativul P130/2025, sunt importante, însă nu au eliminat decalajul dintre cerințele legale și aplicarea lor. În paralel, datele publice ale Inspectoratului de Stat în Construcții (ISC) indică o tendință descrescătoare a activității de control în perioada 2022–2025, ceea ce reduce suplimentar presiunea pentru conformare.

În opinia APMGS, tema principală a următorilor ani nu mai este adoptarea unor noi reglementări, ci implementarea consecventă a celor existente.

Care sunt principalele diferențe între abordarea monitorizării structurale în proiectele publice și cele private? Unde apar cele mai mari dificultăți?
Mariana Garștea: Contrar percepției generale, în sectorul privat monitorizarea funcționează, în multe situații, mai coerent decât în sectorul public. Nu pentru că legea ar impune cerințe diferite, ci pentru că mecanismul decizional este mai eficient.

Decidentul privat este direct implicat în exploatarea activului și înțelege relația dintre datele furnizate de monitorizare și deciziile pe care trebuie să le ia. Atunci când există o viziune strategică, furnizorul este selectat pe criterii de competență tehnică și contractat direct.

Există, desigur, și proiecte private în care monitorizarea este tratată superficial, însă, atunci când este implementată, arhitectura contractuală este, în general, clară și responsabilitățile sunt bine definite.

În sectorul public, situația este diferită. Problema nu este doar fragmentarea responsabilităților între proiectare, execuție și exploatare, ci mai ales modul în care este contractat serviciul.

În majoritatea proiectelor publice, monitorizarea este subcontractată constructorului, împreună cu alte servicii conexe. Rareori există criterii reale de calificare tehnică pentru operatorul care va realiza efectiv monitorizarea, iar selecția se face, de cele mai multe ori, exclusiv pe criteriul prețului minim.

Beneficiarul public – cel care are obligația legală de urmărire a comportării în timp, conform Legii nr. 10/1995 și Normativului P130/2025 – nu participă, de regulă, la selecția operatorului.

Consecința este aceea că un serviciu contractat formal poate fi executat de operatori fără autorizare ISC, fără trasabilitate metrologică și fără personal calificat, deoarece nimeni dintre cei care poartă responsabilitatea legală nu realizează o evaluare tehnică reală.

Această diferență dintre entitatea care răspunde legal și cea care selectează furnizorul reprezintă, în opinia APMGS, cea mai gravă vulnerabilitate structurală a sistemului public.

Care sunt cele mai frecvente provocări întâlnite în implementarea sistemelor de monitorizare structurală în proiectele publice?
Mariana Garștea: Din punct de vedere legislativ, cadrul există și este suficient. Lipsesc însă instrumentele operaționale necesare implementării: caiete de sarcini-model, specificații unitare pentru documentațiile de atribuire și proceduri clare pentru recepția sistemelor de monitorizare.

Din punct de vedere financiar, bugetele destinate fazei de exploatare sunt aproape întotdeauna insuficiente. Monitorizarea continuă să fie percepută drept un cost al construcției și nu ca o investiție pe întreaga durată de viață a activului.

La nivel tehnic, provocarea nu mai este disponibilitatea tehnologiilor, ci calitatea datelor obținute. Aspecte precum trasabilitatea metrologică, competența personalului care interpretează măsurătorile și corelarea acestora cu comportarea reală a structurii sunt esențiale.

Există însă și o problemă specifică pieței românești: competiția este distorsionată de operatori care oferă servicii de monitorizare fără a deține autorizările ISC necesare.

Aceștia nu suportă costurile aferente conformării – sistem de management al calității, laborator acreditat ISO 17025, personal autorizat și trasabilitate metrologică – și pot practica prețuri nesustenabile pentru operatorii care respectă cerințele legale.

Fenomenul este favorizat tocmai de arhitectura actuală a contractării. Atunci când monitorizarea este subcontractată constructorului și criteriul decisiv este prețul, operatorii neautorizați ajung frecvent să câștige contractele.

Rezultatul este că beneficiarul public nu își îndeplinește, în realitate, obligațiile privind urmărirea comportării în timp, chiar dacă, formal, există un contract de monitorizare.

Cum vedeți rolul noilor tehnologii în creșterea eficienței monitorizării structurale? Sunt acestea suficient utilizate în proiectele publice?
Mariana Garștea: Tehnologiile moderne sunt instrumente, nu soluții în sine.

Un senzor inteligent fără trasabilitate metrologică, o platformă IoT (Internet of Things) fără praguri clare de decizie sau un model digital de tip Digital Twin nevalidat prin date reale generează doar iluzia informației, nu informație utilă.

Acesta este și mesajul central al documentului „Roadmap for the Future of Structural Health Monitoring” (Laflamme și colaboratorii, 2026), care plasează calitatea datelor și interpretarea acestora în centrul oricărui sistem modern de monitorizare.

Utilizate corect, noile tehnologii schimbă fundamental economia monitorizării: reduc costurile colectării datelor, permit măsurători continue în locul campaniilor punctuale și deschid perspectiva analizelor predictive.

În proiectele publice din România, gradul de utilizare rămâne însă sub potențial. Nu din cauza lipsei tehnologiei, ci deoarece multe documentații de atribuire sunt construite în continuare pe liste de echipamente și nu pe cerințe privind performanța datelor.

Fondurile europene și marile programe de investiții oferă o oportunitate importantă pentru reducerea acestui decalaj, cu condiția ca specificațiile tehnice să fie actualizate și orientate către performanță.

Interviu apărut în revista Agenda Constructiilor & Fereastra